E atât de frig ... Afară dar şi înăuntru. Focul stă să se stingă; abia mai mocneşte. Lemnele sunt puţine, umede, vechi şi putrede. Hârtii întregi pline cu promisiuni şi declaraţii servesc acum pe post de combustibil pentru sobă.
Putinele scântei care ies din gura sobei luminează difuz camera, lăsând să se întrevadă o singurătate şi dezordine dezolantă. Pe jos nu ai pe unde să calci din cauza cuvintelor sparte in mii de cioburi, pereţii sunt mânjiţi cu reproşuri iar vântul şuierător de afară pare că rosteşte un aprig blestem.
În colţ este pianul, sau ce a mai rămas şi din el. Un picior îi este rupt, probabil în urma unei tentative disperate de a întreţine focul din sobă. Un strat gros de paf acoperă clapele ce erau cândva albe, făcându-le să semene cu celelalte negre. Am căutat nişte muzică. Nişte sunete cât de cât omeneşti. Însă nu am găsit decât suferinţă, ură, dezamăgire. Zadarnic am încercat să cânt ceva mai vesel; pianul cânta acelasi cântec trist şi melancolic.
Vântul de afară împinse cu putere geamurile, iar o rafală de fulgi albi pătrunseră înăuntru. Cuvintele, hârtiile şi toate mizeriile au fost împinse într-un colţde vântul puternic şi rece. Totul a devenit, în câteva clipe, alb şi curat ca la început. Odată cu fulgii de zăpadă a intrat şi frigul crud în camera deja îngheţată. Focul s-a stins...
Întuneric ... Şi frig... Atât, atât de frig..
Postări
