joi, 30 iulie 2015

Seminte si gradinari


In Palatul din Tara de Sus, unde soarele mereu rasare si niciodata nu apune iar noaptea este demult uitata, Imparatul a organizat un ospat mare in intreaga Imparatie. Mii de invitati imbracati in haine de soare se aseaza la o uriasa masa rotunda plina cu bunatati si seminte de tot felul. Imparatul, intr-un colt al mesei (cum intr-un colt? Masa nu era rotunda?), rade, mananca si bea cu mesenii; glasurile lor nu sunt stridente si de prost gust ci armonioase, toti completandu-se in tonalitati ca o imensa simfonie. Pe tipsiile aurite, samburii, adunati cu grija de oaspeti (si nu de servitori) se aduna in gramajoare tot mai mari. Cand ospatul s-a ispravit, toti s-au ridicat si au multumit Imparatului pentru bucuria comuniunii si cinei.
-Ce facem cu samburii, Stapane?
-Arunca-i pe Pamant! Poate au sa incolteasca si rodeasca daca gasesc un pamant bun si fertil.

Tipsiile de aur sunt desertate rand pe rand, iar semintele cad ca o ploaie marunta si deasa peste Pamantul atat de insetat de ploaie si ploaie. Unii oameni le primesc cu bucurie si le sadesc cu dragoste in pamant, altii le aduna si le arunca. Indiferent de locul in care cad, semintele incoltesc si se transforma unele in flori, altele in copaci, altele in oameni de lut, împărăţii din cărămidă şi turle, cruci de lemn sau cărti cu file de copaci. Toti se bucura, toti se folosesc, toti infloresc si inverzesc odata cu semintele iar intreg Pamantul este pe alocuri o frumoasa gradina. Cei fara seminte insa se ofilesc, se stafidesc si mor dusi de vant.
***
Ideile, invataturile, CUVINTELE pe care noi le sadim in jurul nostru pot fi asemanate cu semintele cele bune (sau rele). Un cuvant bun, o idee constructiva si o lectie de viata folositoare implementata intr-o minte receptiva poate rodi spectaculos in cativa ani, aceasta fiind impartasita la randul ei si altor oameni care vor rodi si ei la randul lor. Samanta din samanta. Lumina din lumina. “Si s-a facut lumina”. O idee sau un cuvant bun poate face adevarate minuni cu un suflet singur, amarat, deznadajduit sau dornic de cunoastere. Pe cealalta parte, o idee meschina sau o vorba dureroasa si viermanoasa poate eroda si distruge pana si cel mai putenic suflet-daramite unul naiv si usor influentabil.
Gradinarul poate fi, asadar, fiecare dintre noi. Si cel bogat si cel sarac. Si cel invatat si cel simplu. Si inaltul demnitar  si umilul functionar. Depinde de fiecare dintre noi ce seminte primim si acceptam sa le plantam in sufletul nostru.
Iar la sfarsit, fiecare gradinar se va cunoaste dupa roadele sale.
Aveti grija asadar ce semanati in jurul vostru si ce va plantati in suflet.


sâmbătă, 18 iulie 2015

Usi

Sunt tot felul de usi:

-sunt usi pe care abia astepti sa le deschizi (casa parinteasca), dar sunt si usi pe care abia astepti sa le inchizi si incui;
-sunt usi mari pentru oameni mici (politicieni), altele mici pentru oameni mari (Stefan cel Mare);
-unele sunt simple, banale, isi fac treaba si atat; nu ies cu nimic in evidenta.
-unele usi sunt prevazute cu sonerie, ca sa iti faci cunoscuta prezenta intr-un mod finut, la altele trebuie sa bati cu putere ca sa fii auzit (!!!);
-unele usi sunt batrane, cu vopseaua scorojita, care pastreaza amprenta furtunilor prin care au trecut dar care inca sunt perfect functionabile si de o frumusete aparte, altele insa sunt tinere, comune si moderne dar care la prima furtuna cad la pamant;
-unele usi sunt mereu deschise (Biserica), altele … mereu inchise;
-unele usi sunt atat de sensibile si firave incat trebuie sa patrunzi cu grija si sfiala, pe cand altele sunt intepenite si cu mare greutate patrunzi inauntru (dragoste);
-unele usi sunt prevazute cu clanta doar de partea cealalta (“Iata Eu stau la usa si bat”);
-unele usi simplu si minimalist decorate dar cu mult mai mult bun gust decat cele robuste, incarcate si opulente;
- pe unele usi trebuie sa le ungi cu lacrimi si sudori la balamale ca sa se poata deschide, iar pe altele … nici macar cu forta fizica nu le poti deschide;
-prin unele usi poti vedea inauntru (ca sa stii ce te asteapta dupa ce patrunzi), altele sunt opace (trebuie sa te risti);
-sunt usi care se inlocuiesc periodic dupa “moda vremii”. Se schimba oare si ce este inauntru?
-unele usi sunt din lemn (si subapreciate), altele din spoiala ieftina aurita (supraapreciate);
-unele usi se deschid simplu doar cu cheia potrivita; la altele trebuie sa dai intai jos lacatele, zavoarele si abia apoi sa incerci sa o deschizi cu cheia;
-unele usi te pot duce intr-o fundatura;
-unele usi au fost atat de umblate si deschise, incat stii ce iti pot oferi. Altele insa, mai putin deschise si folosite, te pot duce in universuri noi, fascinante si neexplorate;
-sunt usi intretinute si constant reparate, dar sunt si usi nereparate si demult abandonate (pe nedrept?);
-unele usi frumoase te pot introduce intr-un Infern, alte usi urate intr-un Rai;
-sunt usi la care nu se potriveste nici o cheie;
-sunt usi care se deschid si se inchid numai in doi;
-mai nou, nu mai sunt usi. Nu mai exista pudoare, intimitate. Am inlocuit usile cu perdele de naylon (sutiene si chiloti de-o schioapa) sau am construit arcade in locul usilor. Sa se poata vedea TOT. Transparenta. Afisaj. Grotesc.
-sunt usi care inca mai au crestate pe marginea lor: “la 1 an” cm, “la 2 ani”cm, “la 7 ani”cm. Usi cu amintiri. Usi mereu vii. J

Sunt o multime. Sunt sigura ca fiecare dintre noi are cel putin o usa preferata sau mai mult sau mai putin aleasa.
Pe tine unde te poarta usa ta? J

miercuri, 15 iulie 2015

Fericirile Jurnalului fericirii

Recent am terminat de citit “Jurnalul fericirii” de monahul si ex-evreul Nicolae Steinhardt. E profan sa exprim in cuvinte cat de frumoasa, socanta, revelatoare si profunda a fost pentru mine citirea acestui roman confesiv-memorial (si destul de inabordabil la inceput pana m-am obisnuit cu stilul autorului), fiind, asa cum a scris Nicolae Manolescu in revista “Romania literara” 1991:” o carte splendida, amestec inextricabil de notatie cotidiana, amintire, confesiune, hermenutica, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizica, fiziologie, citate de lectura si altele (…). Totodata, “J.F. recurge la discontinuitati spatio-temporale si se rezuma la numai doua teme principale: universul concentrationar, dezumanizant si de exterminare introdus de cea mai feroce din dictaturi, cea comunista si unica salvare din acesta, solutia vietuirii crestine in fapt”.

Am realizat o selectie a celor mai frumoase si profunde citate/paragrafe care m-au impresionat, scandalizat si uimit prin asocierile neasteptate de cuvinte, metafore si ideologii. Sper ca veti avea rabdare sa cititi si intelege ceea ce v-am pregatit si ca veti fi dornici sa lecturati cartea -cu pixul si agenda langa voi- (numai cartile lui Octavian Paler m-au mai adus in starea de a face analiza pe text si insemnari). Defapt, toata cartea este un imens citat si o frumoasa declaratie de dragoste a unui ex-evreu convertit la ortodoxie - mare filosof, intelectual si erudit- catre Creator.

“Nimic nu poate sti despre oameni cine nu are neincetat prezenta in minte simultaneitatea pluralitatii planurilor contradictorii ale constiintei.”
“Cea mai extraordinara cugetare citita vreodata, in afara textelor evanghelice, a cea a lui Kierkegaard: Contrariul pacatului nu e virtutea, contrariul pacatului este libertatea” (pacatul inrobeste, devii rob al pacatului).

“Se cuvine  sa avem un nou ideal: idealul nostru sa nu mai fie perfectiunea -generatoare de bai de sange, opresiune, intoleranta, torturi si lagare- ci imperfectiunea. Se recunoastem ca suntem limitati si sa tindem cu toata puterea spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta de aici.”

“Diavolul: hai sa incheiem un pact.  –Nu. –Atunci hai sa semnam un document prin care sa recunoastem amandoi ca doi si cu doi fac patru. –Nu. –De ce? De ce n-ai subscrie un adevar inconstestabil? –Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.”

“Crestinismul, scoala perfecta a contradictiei si paradoxului, cea mai dialectica dintre conceptii.
Prima datorie a crestinului: a fi fericit.
Prima datorie a crestinului: a simti adanc nenorocirea conditiei omenesti.
Iesirea din dilema: solutia dogmatica: credinta in transfigurare si inviere.”

“Nimeni sa nu sileasca pe aproapele sau nici macar pentru a-i face binele. Nici Domnul nu intra nechemat.”

“Intai, adevaratele temeiuri ale conceptiei crestine: absurdul si paradoxul. Apoi, divinitatea lucreaza amanuntit si cu pricepere,si cand rasplateste si cand pedepseste. Se inseala amarnic cei ce cred –si nu-s totdeauna nerozi- ca il pot duce pe Dumnezeu, ca-L pot smecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migalit rafinament. De unde rezulta ca Dumnezeu nu e numai drept, atotputernic, etc, e si foarte destept.”
“Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desavarsire absent in lume, dar e si cu desavarsire prezent in launtrul nostru, asa cum spune si Kierkegaard, asa cum a tunat si Sf Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului ba si chiar imediat cognoscibil.”
“Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertatii crestine este ca a fi ales de Dumnezeu inseamna a fi parasit de El.”

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia. (…) Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi, cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslavi proştii Cel care ne da sfatul de a fi mereu treji ca sa nu ne lasam cuprinsi de Satana? Leon Daudet: Sa stim ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii”.
“Insusirea specifica omului e gandirea teologica.”

“Gresitilor nostri le iertam greu. Sau daca iertam, nu uitam, Si iertarea fara uitare e ca si cum n-ar fi, batatura fara caine, gura fara dinti. Ne iertam si mai greu pe noi insine. Si aceasta ţinere de minte otraveste. Spre a dobandi pacea launtrica trebuie sa ajugem prin cainta dincolo de cainta: la a ne ierta
“Libertatea nu se confunda cu libertinajul si nebunia. Dupa dezordine -si dezmatul acolo duce-  urmeaza totdeauna prostia, adica o alta asuprire.”
“Dezamagirea in prietenie e un simptom care dezvaluie niveluri mai profunde. Ne doare nu marsavia pe care o descoperim la celalalt ci descoperirea propriei noastre mârsavii reflectata la celalalt, caci nu ne-am fi imprietenit daca nu exista intre noi un fond comun..”

“Sau parca prietenia sta in a raspunde: te voi ajuta daca pot. De-asa prietenie… Prieten se numeste omul care te ajuta fara ca verbul sa fie urmat de un complement adverbial circumstantial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cat ii place sa ne dea numele de prieteni ai Sai!”

“Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit vreodata afara de :”Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”. Nu cred si totusi ma rog. Cred si totusi stiu ca nu cred cu adevarat. Cred de vreme ce-I spun “Doamne” lui Hristos. Si nu cred de vreme ce-l rog sa vina in ajutorul necredintei mele. Si cred, si nu cred, simultan. Dedublarea. Contradictia. Constiinta otravind totul, otraveste credinta pe care, in clipa in care ne dam seama de ea, o prefacem in necredinta deoarece gandind credinta o scoatem din inefabil, din candoare. Simultaneitatea textului ar trebui sa duca la deznadejde daca nu ar fi acel scurt ajuta care rezolva cuadratura si preface buimacirea in lacrimile increderii.”
“Batranul Haydn e intrebat de ce muzica lui religioasa este vesela in loc de a fi ceremonioasa si solemna. Raspuns: pentru ca ori de cate ori ma gandesc la Dumnezeu ma cuprinde veselia.”
“Crestinismul e transmutatia omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu inmultirea painilor pestilor, vinului, nu tamaduirea orbilor, slabanogilor, leprosilor, nu, nici invierea fiicei lui Iair, ci transformarea fapturii.”

“De cand cu introducerea calculatoarelor in toate domeniile de activitate traim un fel de animism masinist. Dupa ce si-a prelungit mana cu ajutorul uneltei apoi cu al masinii, omul mareste cu ajutorul masinii electronice insasi eficienta mintii sale.”
“Emile Male: frumusetea e pretutindeni, dar nu se dezvaluie decat dragostei.”
“Atentie, sa nu ne lasam cuceriti de calitatile oamenilor spre a le imbratisa ideile.” (si, as adauga, viciile!)
“Hristos ne confera calitatea de oameni liberi, adica de nobili. Dar ne cere efortul pastrarii noii noastre stari, efortul de “a fi ceea ce suntem” ”.
“Drumurile care duc spre credinta poarte acelasi nume: pariu, aventuri, incertitudine, cuget de om nebun. Dostoievski: daca Dumnezeu n-a coborat de pe cruce, pricina este pentru ca voia sa-l converteasca pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede si dandu-i prilejul de a-si manifesta indrazneala.”
“Dorinta de egalitate este aceea care a provocat prabusirea lui Lucifer.”
“Injosirea semenului este pacat impotriva Duhului Sfant pentru ca e des-personalizare.”
“Cuvantul, pentru a fi adevarat, mai trebuie si implinit.”

Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele.

Marcu 9,24

luni, 13 iulie 2015

Tablou de vara



Ah, ce as vrea sa agat acest tablou oriunde as merge…

Casa, flancata de cei doi brazi imensi si batrani, imi pare acum desprinsa din povestile strabunilor. Patrund cu sfiala pe poarta umila ca un Voievod la Liturghie. Sentimente amestecate. Melancolie. Dor. Amintiri cu duiumul. Trandafirii, cocotati pe o scarita, s-au inaltat pana sus pe casa, incadrand ca o rama pictura casei batranesti. Bate vantul. Miroase a copilarie, a vacante de vara si a … ea. O vad si acum, pe prispa. Cu stergarul in mana, mirosind a busuioc proaspat si a mancare. Partea din fata a casei e exact cum o stiu: straturile de verdeata, mereu aceleasi, sunt atent plivite si ingrijite. Trandafirii pitici se amesteca printre tufele de busuioc si menta; nici nu stii ce sa mirosi prima data. Aleea, acoperita cu petale de trandafiri uscati, iti poarta pasii spre un alt univers, un taram de poveste desprins parca din basme. Aici timpul parca a stat in loc si poti sa simti anii ’70-’80 de parca ai si trait in acea perioada.

Via, tesuta printre piloni inalti de metal si sarme, asigura umbra si racoarea pe timpul zilelor caniculare de vara. Merii, ciresii si parul, acum mari si in plina parguire, stau ca niste soldati de piatra pazind micuta ograda. Totul a fost lasat neatins. Totul este incremenit, de parca cineva a dat click pe butonul “STOP” al unui film. Afara, sub cerdac, masa este pusa. 2 farfurii de ceramica puse una peste alta; intre ele, intr-un servet din material textil , decolorat de la vant si ploaie, este un set de tacamuri. Totul este pregatit pentru nunta, pentru Cina. Carligele de pe sarma asteapta sa prinda camasile albe, ceaunul de tuci si lingura de lemn inca mai poarta aroma mamaligilor aurii si aburinde pregatite de atatea ori cu multa dragoste; cuibarul, desi gol, inca mai este acoperit de pene semn ca si gainile au plecat prea devreme, uleiul in candela e abia pe jumatate consumat. O fi suflat Fecioara in ea ca sa nu se sufoce Pruncul? Nu cred; busuiocul de langa icoana e inca proaspat.

In casa e atat de racoare… peretii, usor scorojiti (au imbatranit si ei. Toti imbratranesc) poarta in ei ecouri ale trecutului. Ah, de-ar putea ei sa vorbeasca . Sau poate ei vorbesc dar nu putem noi sa ii auzim. Cel mai mult mi-a placut la biblioteca. Un mobilier masiv, robust, din lemn de nuc, adaposteste cele mai mult ramasite ale trecutului. E un colos, un adevarat Arhanghel care sta la Poarta si te intreaba: “Esti sigur ca vrei sa patrunzi? Esti sigur ca vrei sa iti reamintesti?”. Printre cartile de pe perioada comunista zac albume foto, ceasuri vechi, timbre, carti postale, chei, manusi de piele si scrisori, toate ramasite ale trecutului. De asta ma intreba Arhanghelul… Cartile nu sunt cine stie ce comoara a literaturii (insa, pe vremea aceea, cand accesul la informatie nu era atat de facil ca acum, ERA o adevarata comoara si un adevarat tabu. Cine prindea colectia lui Jules Verne era tare): vreo cateva carti de literatura universala, cateva de scriitori romani, comentarii la texte poetice si proza, revista “Flacara” si “Convorbiri didactice”, iar pe ultimul rand sunt stranse, ca aurul, caiete, abecedare, culegeri de clasa I. La ce i-or fi trebuit, habar nu am … In sertare sunt albumele foto. Il deschid. Ah, fotografiile alb-negru din epoca de aur. Dau astfel viata la oameni care au apus demult, ii simt, ii aud razand sau lucrand la masina de cusut, le fac cu mana si ei imi raspund printr-un zambet usor mecanic-crispat. Ca un film surdo-mut cu Charlie Chaplin, personajele din fotografii imi expun, prin cateva cadre, toata povestea vietii lor: nasterea, copilaria, prima balaceala la mare, armata, casatoria, nepotii, declinul-batranetea, boala, moartea. Imi soptesc mereu sa nu ii uit, sa nu uit cine sunt si sa ma rog pentru ei. Ei ma vad si imi sunt alaturi.

Inchid albumul ca nu mai pot sa vad. Ochii imi sunt inundati de lacrimi. Dar nu sunt lacrimi-sunt aplauzele de la sfarsitul unui spectacol bun de opera. Da. Lacrimile mele sunt aplauzele lor pentru ca le merita. (Of, Arhanghele, nu trebuia sa patrund iar printre amintiri). Ma indepartez de biblioteca si ma plimb prin casa. Ma absoarbe si ma seaca de energie prea tare. Pe fiecare masa, printre nelipsitele “mileuri”, este cate o vaza cu trandafiri si busuioc inca proaspete ca si cum, oricand, ar primi un oaspete important. Un sfesnic murdar de ceara topita si o lumanare stinsa luminau, candva, imaginea unui Hristos bland care sta la usa si bate. Pe noptiera, printre o sumedenie de acareturi, sunt niste carti de pravila. Foile sunt ingalbenite, cu urma de degete la coltul foilor; se vede ca “au fost muncite”. Ah, ce-i asta? O floare presata intre foile cartii! Stia, stia ca voi reveni. E o floare albastra de nu-ma-uita

Totul este neschimbat. Doar eu m-am schimbat. Am crescut insa amintirile, ah, amintirile, au ramas aceleasi. Si Fecioara cu Pruncul au ramas la fel. Icoana, atat de mult pazita si ascunsa prin pod si crapaturi de lemne de ochii celor care nu trebuie sa o vada, este acum singura locuitoare a casei. La o prima vedere ai zice ca domneste linistea si chiar sinistrul. Dar nu. La o atenta inspectie ai auzi, ai simti energia locului. Omul sfinteste locul, nu? Iar dupa ce omul nu mai este, energia lui, sfintenia lui, este inca prezenta. Daca esti suficient de sensibil, de atent si receptiv, inca o poti simti. Casa este mai vie ca niciodata. J

Gata. Trebuie sa plec. Energia ma absoarbe tot mai mult si risc sa raman blocata in trecut. Incui tot si ies. Las in urma biblioteca, fotografiile, Fecioara cu Pruncul, casa, curtea, merii, ciresii, crinii, trandafirii, strugurii inca necopti, amintirile, vacanta de vara. Iau cu mine doar floarea presata de Myosotis. Va las cu bine pana vara viitoare. Nu am sa va uit. Va “aplaud” pentru ultima data. Pe curand.


……liniste ….

sâmbătă, 4 iulie 2015

De ce scriu?

Poate unii dintre voi ma stiti drept Roxana, buhuseanca de la Facultatea de Farmacie. Altii insa ma stiti drept Roxana “de pe blog”. Ce-a palit-o si pe asta de s-a apuca de scris, v-ati intreba. Ei bine, este o pasiune veche. Asa cum altii pentru a se relaxa asculta muzica, joaca fotbal sau se duc in club, mie imi place sa citesc si sa scriu. Bineinteles ca mai am si alte activitati care imi fac placere, insa prin scris am o satisfactie pe care nu o gasesc in nimic altceva: ma metarmofozez, ma schimb. Imi scot un alter-ego la iveala. 

Intrebata de o revista americana cum se simte in timpul unui spectacol, celebra Beyonce a spus ca pe scena ea se transforma. Din Beyonce cea cuminte si simpatica se transforma in Sasha, o alta latura a cantaretei. Sasha este mai tupeista, mai dominanta, mai vulgara si mai opulenta si din acest motiv toate spectacolele ei sunt mereu electrizante si vibrante.  Are chiar un album intitulat “I am Sasha fierce”. La fel este si atunci cand scrii, pictezi, sculptezi sau cand canti la un instrument muzical. Te transformi. Iti scoti la iveala laturi ascunse ale personalitatii tale. Marturisesc ca si eu ma preschimb atunci cand scriu. De foarte multe ori inspiratia ma loveste ad-hoc si scriu unde apuc. Intru intr-un fel de transa si pentru cateva minute pot deveni o Roxana sentimentala, sinistra, sarcastica, contemplativa, analitica sau cu aer jurnalistic. Starea depinde de ceea ce scriu si, sincer va spun, de foarte multe ori cand imi ies din “stare” raman uimita de ceea ce am putut scrie. [uimirea poate fi in ambele sensuri: uimire pozitiva “Vai, ce am putut scrie” sau negativa: “VAI CE AM PUTUT SCRIE!?!”] :)) Inca nu mi-am numit alter-ego-ul , o sa ma gandesc vara asta la un nume potrivit. J

Foarte important! Eu nu sunt scriitoare. Nu orice amator care scrie cateva brambureli -ca mine- poate purta acest titlu. E drept ca am avut cateva articole premiate si publicate in reviste de cultura dar asta nu ma face nici pe de parte o maestra in ale cuvintelor. Asta ca sa previn orice urma de “se crede si asta mare scriitoare” (…). 

Prefer proza pentru ca este cea mai nepretentioasa forma de organizare a ideilor atunci cand ele dau navala in minte. Imaginati-va 100 de oameni care se imbulzesc la un supermarket cu promotii. Ei, cam asa sunt si gandurile si ideile atunci cand scriu. Data fiind situatia, imi vine destul de greu sa le astern cu migala sub forma lirica si din acest motiv prefer proza. J

Atunci cand scriu ma eliberez, permit subconstientului meu sa se despovareze de surplusul de idei si sentimente astfel incat dupa ce termin ma simt mai usoara cu cateva tone. Iar faptul ca oamenii ma citesc si ma apreciaza e cea mai mare multumire pentru mine. Scrisul pentru mine poate fi, uneori, un proces destul de greu si emotional. De multe ori scriam si plangeam in acelasi timp cu toate ca ceea ce asterneam pe “hartie” era pura fictiune. Este greu, emotional si riscant. Scriind despre lucruri intime, profunde si sentimentale [relatii, familie] risti sa nu mai poti iesi din acea stare- la modul cel mai serios vorbind. Este ca si cum … se sparge o conducta de apa si nu mai poti acoperi gaura iar apa continua sa tasneasca. Risti sa te inunzi, sa te ia valul si sa uiti de tine. Ca sa inchei un act al creatiei –pentru ca, pana la urma, creez-  trebuie sa ascult o melodie mai vesela, sa dau drumul la radio sau sa fac orice altceva pentru a preveni inundatia. Exact acelasi sentiment il incerc si atunci cand termin o carte buna sau un film captivant- si sunt sigura ca si voi ati experimentat acelasi  sentiment.

Din pacate blogului meu i-am dat o luuunga, luunga pauza.  Am fost prea ocupata cu facultatea dar am adunat o gramada de subiecte si idei despre care urmeaza sa scriu vara aceasta. De la toamna nu se stie J Faptul ca va pierdeti cateva minute din timpul pretios si ireversibil pentru a ma citi este mai mult decat onorant. Asadar, va multumesc.

Hm, cum sa imi denumesc alter-ego-ul?


miercuri, 1 iulie 2015

Pedeapsa capitala. Repost

Buna, buna!

Stateam ieri si ma uitam la stiri, ca tot studentul aflat in plina vacanta, cand am vazut un reportaj care mi-a atras atentia. Este vorba de cazul acelei "femei din Emirate care a fost condamnata la moarte de tribunal pentru uciderea unei educatoare americane de origine romana in decembrie."  Aveti linkul aici

Brusc mi-am adus aminte de un subiect similar dezbatut de mine in tineretile mele pe acest blog si anume despre pedeapsa capitala. Un scurt search pe blog si am dat de articolul cu pricina: Pedeapsa capitala:Pro sau Contra

Nu m-am putut abtine sa nu mustacesc de cateva ori recitind un articol scris de mine acum .. 5 ani (!) cu gandirea si exprimarea unui copil de 15 ani (!!!! iaca ce ma preocupa pe mine la varsta aia :)) ). Spre surprinderea mea, Roxana de acum este de acord in mare masura cu Roxanica de atunci, cu mici exceptii.

Deci, pedeapsa capitala. Sau, altfel spus, o crima justificata si acceptata legal si moral (ca si avortul). Intrebarea adevarata este: cat de justificata este ea in realitate si de ce suntem de acord cu pedeapsa capitala/avortul si nu suntem de acord cu, sa zicem, un jaf armat soldat cu victime? Nu cumva sunt una si acelasi lucru dar judecam motivele in loc sa judecam actul in sine? Scopul judeca mijloacele? Da, dar doar daca scopul este NOBIL. [asta era continuarea celebrului aforism de Machiavelli insa s-a preluat din el doar ceea ce este convenabil]. ;)

In primul rand, uciderea este curmarea unei vieti cu stiinta sau cu nestiinta. Moral-religios-etic vorbind, NIMENI dar absolut NIMENI nu are dreptul sa ia o viata cu atat mai mult cu cat ea este lipsita de aparare (ex: avort). Ba mai mult, o crima cu un pseudo-motiv ""intemeiat"" NU TREBUIE sa fie acceptata cu lejeritatea cu care tai o gaina. [pana si gaina saraca se impotriveste, se lupta cu calaul, saracul fetus nu apuca sa mai faca nimic]. Sau indiferent daca atacatorul ti-a omorat cea mai draga persoana de pe pamant nu trebuie sa ii raspunzi cu aceeasi moneda. NU trebuie! Nu mai traim pe vremea Talionului sau lui Hammurabi. Poate ca ucigasul era beat, drogat, psihopat, schizofrenic, cu gandire de animal. Tu, omule, ai gandire de Om si nu lua viata, ci daruieste viata. Nu deveni calau "cu acte in regula", fii Om cu sufletul in regula! Gandeste si nu raspunde sub impulsul animalic. Un om cu adevarat rational si-ar da seama ca tot ceea ce poate sa faca in astfel de conditii este sa accepte situatia si pe cat posibil sa ierte. Un om rational si-ar da seama ca ucigandu-l nu i-ar aduce inapoi persoana iubita. Ba mai mult si-ar manji mainile cu sange, cand si-ar fi putut depasi conditia umana devenind supraom iertand. Da, este greu sa ierti in astfel de conditii dar e tot ceea ce iti ramane sa faci. Sa accepti situatia si sa ierti. Repet, moartea ucigasului nu ar aduce nici o satisfactie de lunga durata [poate doar una sadica, de moment] ba dimpotriva, l-ar transforma pe pagubit intr-un calau. Sper din tot sufletul sa reflectati la ceea ce va spun si sa intelegeti ca asta este singura si cea mai dreapta cale. Faptul este consumat. Vrei sa fii si tu calau? Iar ca sa nu spuneti ca vorbesc din carti, recent am citit despre un caz demn a ramane in istorie. O femeie l-a imbratisat pe ucigasul fiicei sale in timpul procesului si să nu îl trimită în închisoare deoarece era un copil și a făcut acest lucru din greșeală. "Fiica mea ar fi dorit să fiu bună cu el">  
 http://www.realitatea.net/motivul-emo-ionant-pentru-care-o-mama-il-imbra-i-eaza-pe-criminalul-fiicei-sale_1716926.html#ixzz3ea96Haew. Vedeti? Exact ce spuneam. Daca femeia, de exemplu, ar fi dorit sa i se aplice pedeapsa capitala devenea si ea o criminala. Ar fi gustat o razbunare dulce-amaruie si o satisfactie sadica pe moment apoi ar fi trait toata viata cu stigmata pedepsei capitale. In schimb, a ales calea mai grea si mai anevoioasa: cea a iertarii. Superb. Cati am putea face asta? Noi nu suntem in stare sa iertam cuiva ca nu ne-a restituit o suma de bani [dau si eu un exemplu stupid], daramite sa iertam pe ucigasul celei mai importante persoane din viata nostra? Pe mine m-a emotionat pana la lacrimi. E aproape supraomenesc sa ierti in astfel de conditii insa daca stam sa meditam putin, suntem cu totii datori sa iertam asa cum si noi avem pretentia sa fim iertati.

In al doilea rand: "ok, nu il omor dar ce pot face cu un canibal/psihopat/pedofil/violator nenorocit? Sa platesc impozit la stat ca sa il intretin? Mai bine il gazez si scap Pamantul de un ... ". Asta ar fi opinia si argumentul majoritatii. Nu, gazarea nu este o solutie ci programele de munca silnica si de medicatie [acolo unde cazul, ca multi criminali nu sunt in deplinatatea facultatilor mentale].  Prin munca fizica atent supravegheata nu numai ca ei si-ar epuiza trupul si resursele hormonale permitand constiintei sa intervina [in cazurile fericite] dar s-ar putea construi lucruri uimitoare. Cazul canalului Dunare-Marea Neagra sau a Transfagarasanului unde au fost implicati si puscariasi, detinuti politici, criminali. Nu stiu ce activitati fizice "safe" ar putea fi organizate in cadrul unei inchisori de maxima siguranta dar sunt sigura ca forta lor fizica ar putea fi cu succes exploatata [desi exista si riscuri. Stiu la ce va ganditi]. Apoi, ar mai fi varianta torturii.. Mmm, sunt si nu sunt de acord. De un lucru insa sunt absolut sigura: asa cum spuneam si in articolul de acum 5 ani, cea mai mare tortura este gandul ca trebuie sa traiesti toata viata cu iadul din interiorul tau.  Marea majoritate a criminalilor " de meserie" nu au pareri de rau insa spre sfarsitul vietii au declarat ca pe zi ce trece suporta tot mai greu imaginea celor ucisi, sfarsind prin sinucideri sau supradoze medicamentoase. Uciderea unui criminal il priveaza de constientizarea si parerea de rau a suferintei produse. Uciderea unui criminal il martirizeaza !! si il transforma in erou pentru cei din aceeasi breasla. Moartea este un exitus mult mai facil decat o viata intreaga in puscarie. Si asta, consider, ar trebui sa fie solutia nu pedeapsa capitala. 

Pfeu. Este mult de vorbit. Stiu ca multe din lucrurile afirmate de mine sunt muult muult discutabile si subiective insa macar din punct de vedere al principiilor trebuie sa respingem categoric ideea de a ucide ""justificat"" un om. Fie ca este vorba de pedeapsa capitala, de eutanasia si sinuciderea asistata medical [am scris un articol si despre asta-cred ca voi face un repost], sau de avort, moartea NU sta in mainile noastre. Nu noi decidem cand, cum si de ce sa luam o viata; noi o putem doar crea si mentine, pe cat posibil. Asemeni mamei care si-a imbratisat si iertat ucigasul fiicei sale, asa trebuie si noi sa fim mai intelepti, mai rationali si mai analitici: daca in SUA a fost oficializata pedeapsa capitala, nu inseamna ca si noi trebuie sa facem la fel. Sau, mai nou, daca in SUA e ok daca un barbat se casatoreste cu alt barbat, nu inseamna ca trebuie sa mergem pe acelasi trend. "Generatorul adevarat de valori" este undeva mai sus. Mai Sus.

Prea complicat?
Tu ce parere ai?