marți, 27 decembrie 2011

PIANISTUL


Salonul de oaspeţi era cufundat în lumină. Mobila, veche, strălucea în razele soarelui bland de iarnă. În colţ, pianistul se pregătea pentru recital. În faţa oglinzii cu ramă aurie, masivă, îşi aşeza cu gminuţiozitate gulerul, butonii de la cămaşă, fracul… Pantofii lustruiţi şi mişcările pline de precizie făceau ca aest ritual să fie un adevărat spectacol.
Într-un final, era pregătit. Se apropie cu sfială de pian, de parcă îi era teamă să deranjeze un monstru care dormea. Pianul, o piesă de colecţie din sec. al VIII-lea, cu influenţe ale barocului, era aşezat în mijlocul salonului de oaspeţi. Aşa că “teama” pianistului de a cânta la el era, oarecum, justificată.
Nu mai era nimeni însă în cameră înafară de el. Era numai el cu pianul. Cu aceeaşi obişnuită atenţie a scos dintr-un sertar un caiet plin cu note şi simboluri muzicale. Se aşeză pe scaun, ridică atent capacul, dezvăluind clapele albe ale pianului, îşi potrivi cu atenţie ochelarii şi trase aer adân în piept. Sfios, trecu degetele încordate pe deasupra clapelor, apăsând pe unele dintre ele aleatoriu, de parcă ar fi scris un cod secret musical.
Mai privi o dată portativul şi, relaxându-şi degetele, începu să cânte. Degetele sale păreau că zboară pe clapele pianului, acesta scoţând sunete grave,îndurerate. Pe măsură ce avansa, caietul musical era pe terminate iar melodia trecea de la o notă veselă la una tristă, de la funebru la melancolic. Pianistul devenise din ce în ce mai înfocat, se înroşise la faţă, iar transpiraţia îi curgea abundentă pe faţă. În câteva minute, trecuse de la un om calm la un om isteric, de parcă era în transă, preocupat numai de pian. Nu mai urmărea de mult portativul iar întreaga casă răsuna de cântecul său.
Ritmul devenea tot mai alert iar pianistul se ridicase în picioare, aruncându-şi cu piciorul scaunul. Stătea aplecat deasupra pianului şi cânta neîntrerupt, ca un salbatic. Era absorbit, posedat de pianul care nu îi dădea voia să se oprească. Degetele îi alunecau pe clape fără voia lui, scoţând sunete de pe altă lume. Pianistul se smuncea şi încerca să revină la o arie mai veselă, însă puterea malefic a pianului îl forţa să continue să cânte ca un nebun. Nici nu băgă de seamă când ochelarii i-au câzut de la ochi. Pianistul se contopise cu pianul său, sau mai bines pus, pianul se contopise cu pianistul SĂU, sorbindu-i toată energia şi viaţa din el. Pe măsură ce cântecul avansa, pianistul începuse să dea semen de oboseală, i se înmuiau genunchii, dar degetele nu voiau să se oprească. Trecuse rapid de la “molto allegro” la “mezzo forte”, apoi de la “piano” la “funebru”.
Cântecele păreau că sut chiar vocea pianului, care îşi spunea povestea prin intermediul lor şi al pianistului. O poveste tristă, chinuită, pe care numai pianistul încerca să o înţeleagă. Trecuseră ore bune iar pianistul, aplecat deasupra pianului, trasnpirat şi roşu la faţă, cânta cu aceeaşi pasiune ca la început. Ochii păreau că îi ies din orbite iar pe faţa lui se citea uimirea dar şi groaza. Cu o smuncitură puternică, trase cu putere capacul peste clape, punând capăt brusc recitalului. Se aruncă la pământ istovit, gâfâind ca un câine vreme îndelungată.
Se ridică la un moment dat surprindător de calm. Îsi puse ochelarii la ochi, ridică scaunul de jos şi, punându-şi caietul de muzică la loc în sertar, aruncă o ultimă privire plină de groază pianului. În clipa următoare, orologiul bătea ora 12 noaptea.

vineri, 16 decembrie 2011

CRACIUNUL-ATUNCI SI AZI




Sunt singura persoana care abia asteapta Craciunul sau lumea nu mai simte cu adevarat spiritul sarbatorilor?Deja au aparut prin oras instalatii pe la magazine, iar pe rafturi globurile de toate formele si culorile isi asteapta cumparatorii. Jucariile de toate felurile isi fac loc in depozite, asteptand sa fie daruite copiilor cuminti. Abia astept Craciunuuul si nu pentru ca "primesc cadouri" ci pentru bucuria nedescrisa pe care o am in suflet. Bucurie care ar trebui sa fie in fiecare dintre noi, nu numai latura comerciala si stomacul sa domine..
Cand eram mica, sarbatorile Craciunului erau marcate de multe lucruri care mie mi-au ramas cu drag in amintire, precum mirosul cojii de portocala pusa pe soba incinsa a bunicii care raspandea un miros placut in camera. Am incercat si anul trecut, pe calorifer, dar nu se compara..
Apoi, mai este bucuria. Bucuria de pe fata copiilor cand primeau jucarii si mancau bomboane din pom. Acum, se bucura cand primesc cate un robot chinezesc ultra-mega periculos (le apartine vocabularul) si mananca chips'uri :|.
Mai de mult, colindele autohtone erau la mare cautare…Acum ne multumim cu un “Merry Christmas” cantat si el intr-o engleza de balta si cu pretentia de a primi in schimb ceva bacsis (nu nuci si mere, ca odinioara)..
Tot pe vremea bunicilor, nu exista brad artificial de toate culorile. Era bradul vesnic verde, cu miros de cetina, mai putin bogat, ce-i drept, decat brazii artificiali din ziua de azi. Unde mai este placerea de a impodobi bradul?? Mai bine zis, impodobesti plastic. Chiar daca e mai rentabil si nu face mizerie, comoditatea ne simplifica prea mult viata. Am auzit ca unele .... „gospodine” atarna simplu si frumos un odorizant pentru masină sub formă de brad, pentru a simti totusi miros proaspat de cetina. Iar ca tot veni vorba de brad am sa vorbesc putni si despre impodobitul bradului. Lumanarile si bomboanele colorate din pom au fost inlocuite astazi cu instalatii si globuri care mai de care mai luminoase si mai ochioase.
Sa mai vorbesc de zapadă si de bataia cu bulgări? Nu..mai bine nu ). Unii vad placere in a baga pe altii (mai ales fetele) cu capul in zapada pana cand nu mai au aer. Sau sa faca un super-bulgare si sa ti-l arunce direct in fata....
De Crăciun, familia se reîntregeşte. Ne reîntâlnim cu frati,surori, verişori plecati peste hotare şi luăm masa de Crăciun împreună. Astăzi însă, unii prefera cluburile şi discotecile iar masa de Crăciun este înlocuită cu mâncarea tip fast-food.
Vedeti cat de mult s-a complicat viata noastra? Cine a spus ca e usor sa traiesti? Totul s-a complicat in jurul nostru si oricat de mult ne-am stradui sa ne simplificam viata, realizam ca e greu sa traiesti simplu. Ba chiar imposibil. Craciunul, ca si altesarbatori, devine mai mult o sarbatoare comerciala decat una a familiei si a bucuriei. In final...mai e Craciunul ce a fost? Sau ce trebuie sa fie? Sau.... va mai fi Craciunul asa cum trebuie sa fie?

duminică, 11 decembrie 2011

Silent night


Aud apa deasupra mea cum se prelinge printre crăpături. Din când în când, câte o picătură de apă mai pătrunde înăuntru, umezindu-mi buzele atât de uscate. Deşi murdară şi puţină, pentru mine e o adevărată mană cerească.
~~~~~~~~~~~
Presupun că, acolo sus, plouă cu găleata de câteva ore bune... Deja sunt leoarcă de la jumate în jos şi ironia sorţii face că nu pot ajunge la haine, să storc apa din ele şi să o sorb. E atât de întuneric, strâmt şi cald aici...Şi mă mai strâng şi hainele astea..Nenorociţii ăia nu s-au obosit să îmi cumpere ceva pe măsură. „Deh, e mort, ce să mă mai obosesc să îi iau ceva nou şi pe măsură?” Zgârciţii naibii..
~~~~~~~~~~~
Aerul devine din ce în ce mai greu de respirat. Simt cum printre scândurile sicriului colcăie tot felul de gângănii care vor sa ajunga la suprafaţă (la fel de mult ca şi mine). Iar de parcă asta nu ar fi de ajuns, aud cum încep să trosnească scândurile sub greutatea pământului ud. Şi le-am spus afurisiţilor ălora să nu mă pună într-un sicriu de lemn! Dar mna, după ce s-a întâmplat ultima dată, au vrut să se asigure că nu scap ŞI de data asta. Dacă aş găsi o soluţie de a ieşi de aici..
~~~~~~~~~
Oricum, cred că de data asta mor pe bune. Nu de moarte bună, ce e drept, ci sufocat. Ce mod frumos de a muri... Dar, până la urmă, nu noi ne alegem moartea. Ea vine când şi cum are chef şi ne ia cu „dânsa”. Însă, nu stiu cum se face că pe mine de 2 ori m-a întors din drum...Am trăit ca un porc toată viaţa şi nu am avut grijă de sufletul meu. Nici măcar după ce am avut tentativa aia eşuată de moarte, nu m-am dat la brazdă. După ce am ieşit din spital de la recuperare, am scos toţi banii din banca şi i-am cheltuit pe prostii, băutură,femei, mâncare fină... Nu mi-a păsat de rudele mele care au rămas şocate când s-au trezit cu mine în uşă chiar în timpul propriului meu praznic, plin de noroi şi cu ochi de drac în cap.Nu mi-a păsat nici de o invitată care a făcut atac de cord când m-a văzut..
I-am lăsat pe toţi în urmă şi am plecat în lumea largă, să mă distrez...Dar roata s-a întors împotriva mea. Prima dată când „am murit” eram acasă, traversam strada, beat mort după un chef de cinste. Lumina roşie a semaforului mi s-a părut a fi verde, aşa că am traversat şi am fost lovit de o maşină. Simţeam ca prin vis ca mă înţepa cineva cu un ac în braţ iar apoi....m-am trezit în sicriu, îmbrăcat la 4 ace. Începusem să mă panichez şi să bat cu pumnii în capacul sicriului. Noroc de câinele meu, prietenul meu credincios Rex care stătea lânga mormântul meu proaspăt şi m-a auzit. Am avut noroc că nu era adâncă groapa şi pământul era incă reavân. Am deschis sicriul şi, din cauza şocului probabil, l-am strangulat. A doua zi în toate ziarele scria că cineva mi-a furat cadavrul si l-a inlocuit cu un câine...
De data asta presimt că nu va mai fi la fel. Degetele îmi sunt pline de sânge de la scrijelit. Sicriul scoate din ce în ce mai des sunete iar apa a pătruns considerabil înăntru...
~~~~~
Adineaori am simţit cum se mişcă sicriul...O,dragul meu Rex, ai venit să mă salvezi....Nu, e o aiureală, încep să delirez..Apa îmi pătrunde în urechi. Simt gustul noroiului în gură, mi-a intrat în nări, in urechi...Îmi pierd des cunoştinta..Acum însă ştiu ca dacă închid ochii va fi pentru totdeauna. Sicriul nu mai rezistă mult. Pământul l-a surpat peste picioarele mele, cred ca le-a rupt, nu le mai simt...Moartea mă aşteaptă, zâmbind în colţul gurii deasupra.....Irtaţi,iubiţi,caiti-vă...eu nu mai pot să respir, mă...

LINIŞTE