Feerie

Noapte de iarnă, fulgi jucăuşi de zăpadă, lună plină. Emoţii. Peisajul imaculat de iarnă este pregătit pentru încă o reprezentatie nocturnă. Brazii seculari, îmbrăcaţi parcă într-o rochie de mireasă, stăteau cuminţi pe marginea lacului aşteptând. Zăpada, încă reavănă, sclipea sub razele lunii, iar vântul rece o împrăştia din când în când asemeni dunelor de nisip din deşert. Totul era pregătit, toţi o aşteptau pe ea.

Patinatoarea, îmbrăcată destul de sumar şi simplu pentru asemenea condiţii, ajungea îmbujorată la marginea lacului. Cu o mişcare rapidă, îşi aruncă ghetele din picioare şi îşi încalţa patinele. Era îmbrăcată intr-o rochiţă scurtă, cu paiete colorate si strălucitoare. Părul lung şi negru îi acoperea umerii goi iar ochii pătrunzători erau singurul accesoriu care îi completa apariţia.

Se aproprie cu emoţie de lacul îngheţat şi stătu pentru o clipă pe margine urmărind „publicul”. Apoi, cu o mişcare rapidă intră pe gheaţă, alunecând cu graţie, începu spectaculosul număr de patinaj.

Frumoasa patinatoare uitase complet de frig şi de emoţii. Efectua salturile cu o precizie uimitoare, fără să clipească. Se unduia graţios asemeni unei lebede pe ritmul vântului şi foşnetului pădurii. Braţele albe, lungi şi delicate în acelaşi timp se mişcau cu o naturaleţe înnăscută, iar patinele abia daca atingeau gheaţa. Fulgii de nea cădeau încet, asemeni unor petale albe de crin şi se opreau în parul vâlvoi al patinatoarei. Rochiţa, asemeni fetei, se lăsa purtată de vântul rece, care dezgolea coapsele perfecte ale fetei.

Pe măsură ce patina, salturile şi piruetele deveneau din ce în ce mai periculoase şi mai înflăcărate. Aceasta se lăsase purtată de val şi patina deja de ore bune. Când se opri, într-un final, ninsoarea se oprise de mult iar luna era ascunsă în spatele norilor. Buimată, ieşită parcă din transă, patinatoarea ieşi gâfâind de pe lac, se înclină ceremonios în faţa „publicului”, îsi încălţă ghetele şi dispăru printre copacii înzăpeziţi. Reprezentaţia a luat sfârşit. Pe moment.

FRIG

E atât de frig ... Afară dar şi înăuntru. Focul stă să se stingă; abia mai mocneşte. Lemnele sunt puţine, umede, vechi şi putrede. Hârtii întregi pline cu promisiuni şi declaraţii servesc acum pe post de combustibil pentru sobă.

Putinele scântei care ies din gura sobei luminează difuz camera, lăsând să se întrevadă o singurătate şi dezordine dezolantă. Pe jos nu ai pe unde să calci din cauza cuvintelor sparte in mii de cioburi, pereţii sunt mânjiţi cu reproşuri iar vântul şuierător de afară pare că rosteşte un aprig blestem.

În colţ este pianul, sau ce a mai rămas şi din el. Un picior îi este rupt, probabil în urma unei tentative disperate de a întreţine focul din sobă. Un strat gros de paf acoperă clapele ce erau cândva albe, făcându-le să semene cu celelalte negre. Am căutat nişte muzică. Nişte sunete cât de cât omeneşti. Însă nu am găsit decât suferinţă, ură, dezamăgire. Zadarnic am încercat să cânt ceva mai vesel; pianul cânta acelasi cântec trist şi melancolic.

Vântul de afară împinse cu putere geamurile, iar o rafală de fulgi albi pătrunseră înăuntru. Cuvintele, hârtiile şi toate mizeriile au fost împinse într-un colţde vântul puternic şi rece. Totul a devenit, în câteva clipe, alb şi curat ca la început. Odată cu fulgii de zăpadă a intrat şi frigul crud în camera deja îngheţată. Focul s-a stins...

Întuneric ... Şi frig... Atât, atât de frig..

Dragostea adevarata de mama

Retelele de socializare au raspandit aceasta imagine pana cand ea a ajuns arhicunoscuta. Povestea ei este una memorabila, este acea fapta pe care nu ai cum sa o uiti vredata, care te va marca toata viata, odata ce-ai aflat-o.La putin timp dupa Cutremurul din 11 martie 2011, in Japonia...

Dupa ce seismul a luat sfarsit, iar salvatorii au ajuns la ruinele casei acestei femei, au zarit trupul ei printre fisurile unui zid. Li s-a parut ciudat cand au vazut femeia stand pe genunchi ca si cum s-ar ruga: trupul ei era aplecat in fata cu mainile sprijinite de un obiect. Cu greu, liderul echipei de salvare a ajuns la trupul femeii sperand sa mai fie inca in viata, dar trupul rece si rigid al acesteia l-au facut pe acesta sa ințeleaga ca femeia nu supravietuise. Atat liderul, cat si restul echipei au parasit casa continuand operațiunile de salvare a supravietuitorilor.

Totusi, din unele motive, liderul echipei a fost indemnat de propria sa constiinta sa se intoarca la casa femeii decedate. Din nou, el a ingenunchiat, incercand sa ajunga la trupul ei. Dintr-o data a strigat cu entuziasm: "Un copil! Aici este un copil!" Intreaga echipa a lucrat impreuna pentru a scoate copilasul din ruine.Era un baietel de 3 luni, infasurat intr-o patura, care a fost protejat de corpul mamei sale. Evident, femeia a facut un sacrificiu enorm pentru a-si salva fiul. In momentul in care a inceput cutremurul iar casa s-a prabusit, ea si-a folosit corpul pentru a face un paravan care sa-i protejeze fiul. Cand a fost gasit, baietelul inca dormea linistit. Medicul care a preluat copilul pentru a-l examina, a gasit in bratele micutului un telefon mobil care avea urmatorul text pe ecran: "Daca supravietuiesti, trebuie sa iti amintesti ca te iubesc." Acest telefon a fost trecut din mana in mana, iar toti cei care au citit mesajul au inceput sa planga. Asta este dragostea adevarata a unei mame pentru copilul sau...

Sursa:Pro TV.

Stiti, se spunea ca oamenii sunt singurele animale care isi omoara pruncii la nastere. Insa, si cand vezi astefl de dovezi de iubire, ti se inmoaie inima. Stiu ca probabil ati mai vazut poza/postarea pe facebook sau alte site-uri, dar pe mine m-a impresionat atat de mult incat am vrut sa o public si pe blogul meu.

PIANISTUL

Salonul de oaspeţi era cufundat în lumină. Mobila, veche, strălucea în razele soarelui bland de iarnă. În colţ, pianistul se pregătea pentru recital. În faţa oglinzii cu ramă aurie, masivă, îşi aşeza cu gminuţiozitate gulerul, butonii de la cămaşă, fracul… Pantofii lustruiţi şi mişcările pline de precizie făceau ca aest ritual să fie un adevărat spectacol.
Într-un final, era pregătit. Se apropie cu sfială de pian, de parcă îi era teamă să deranjeze un monstru care dormea. Pianul, o piesă de colecţie din sec. al VIII-lea, cu influenţe ale barocului, era aşezat în mijlocul salonului de oaspeţi. Aşa că “teama” pianistului de a cânta la el era, oarecum, justificată.
Nu mai era nimeni însă în cameră înafară de el. Era numai el cu pianul. Cu aceeaşi obişnuită atenţie a scos dintr-un sertar un caiet plin cu note şi simboluri muzicale. Se aşeză pe scaun, ridică atent capacul, dezvăluind clapele albe ale pianului, îşi potrivi cu atenţie ochelarii şi trase aer adân în piept. Sfios, trecu degetele încordate pe deasupra clapelor, apăsând pe unele dintre ele aleatoriu, de parcă ar fi scris un cod secret musical.
Mai privy o dată portativul şi, relaxându-şi degetele, începu să cânte. Degetele sale păreau că zboară pe clapele pianului, acesta scoţând sunete grave,îndurerate. Pe măsură ce avansa, caietul musical era pe terminate iar melodia trecea de la o notă veselă la una tristă, de la funebru la melancolic. Pianistul devenise din ce în ce mai înfocat, se înroşise la faţă, iar transpiraţia îi curgea abundentă pe faţă. În câteva minute, trecuse de la un om calm la un om isteric, de parcă era în transă, preocupat numai de pian. Nu mai urmărea de mult portativul iar întreaga casă răsuna de cântecul său.
Ritmul devenea tot mai alert iar pianistul se ridicase în picioare, aruncându-şi cu piciorul scaunul. Stătea aplecat deasupra pianului şi cânta neîntrerupt, ca un salbatic. Era absorbit, posedat de pianul care nu îi dădea voia să se oprească. Degetele îi alunecau pe clape fără voia lui, scoţând sunete de pe altă lume. Pianistul se smuncea şi încerca să revină la o arie mai veselă, însă puterea malefic a pianului îl forţa să continue să cânte ca un nebun. Nici nu băgă de seamă când ochelarii i-au câzut de la ochi. Pianistul se contopise cu pianul său, sau mai bines pus, pianul se contopise cu pianistul SĂU, sorbindu-i toată energia şi viaţa din el. Pe măsură ce cântecul avansa, pianistul începuse să dea semen de oboseală, i se înmuiau genunchii, dar degetele nu voiau să se oprească. Trecuse rapid de la “molto allegro” la “mezzo forte”, apoi de la “piano” la “funebru”.
Cântecele păreau că sut chiar vocea pianului, care îşi spunea povestea prin intermediul lor şi al pianistului. O poveste tristă, chinuită, pe care numai pianistul încerca să o înţeleagă. Trecuseră ore bune iar pianistul, aplecat deasupra pianului, trasnpirat şi roşu la faţă, cânta cu aceeaşi pasiune ca la început. Ochii păreau că îi ies din orbite iar pe faţa lui se citea uimirea dar şi groaza. Cu o smuncitură puternică, trase cu putere capacul peste clape, punând capăt brusc recitalului. Se aruncă la pământ istovit, gâfâind ca un câine vreme îndelungată.
Se ridică la un moment dat surprindător de calm. Îsi puse ochelarii la ochi, ridică scaunul de jos şi, punându-şi caietul de muzică la loc în sertar, aruncă o ultimă privire plină de groază pianului. În clipa următoare, orologiul bătea ora 12 noaptea.

CRACIUNUL-ATUNCI SI AZI

Sunt singura persoana care abia asteapta Craciunul sau lumea nu mai simte cu adevarat spiritul sarbatorilor?Deja au aparut prin oras instalatii pe la magazine, iar pe rafturi globurile de toate formele si culorile isi asteapta cumparatorii. Jucariile de toate felurile isi fac loc in depozite, asteptand sa fie daruite copiilor cuminti. Abia astept Craciunuuul si nu pentru ca "primesc cadouri" ci pentru bucuria nedescrisa pe care o am in suflet. Bucurie care ar trebui sa fie in fiecare dintre noi, nu numai latura comerciala si stomacul sa domine..
Cand eram mica, sarbatorile Craciunului erau marcate de multe lucruri care mie mi-au ramas cu drag in amintire, precum mirosul cojii de portocala pusa pe soba incinsa a bunicii care raspandea un miros placut in camera. Am incercat si anul trecut, pe calorifer, dar nu se compara..
Apoi, mai este bucuria. Bucuria de pe fata copiilor cand primeau jucarii si mancau bomboane din pom. Acum, se bucura cand primesc cate un robot chinezesc ultra-mega periculos (le apartine vocabularul) si mananca chips'uri :|.
Mai de mult, colindele autohtone erau la mare cautare…Acum ne multumim cu un “Merry Christmas” cantat si el intr-o engleza de balta si cu pretentia de a primi in schimb ceva bacsis (nu nuci si mere, ca odinioara)..
Tot pe vremea bunicilor, nu exista brad artificial de toate culorile. Era bradul vesnic verde, cu miros de cetina, mai putin bogat, ce-i drept, decat brazii artificiali din ziua de azi. Unde mai este placerea de a impodobi bradul?? Mai bine zis, impodobesti plastic. Chiar daca e mai rentabil si nu face mizerie, comoditatea ne simplifica prea mult viata. Am auzit ca unele .... „gospodine” atarna simplu si frumos un odorizant pentru masină sub formă de brad, pentru a simti totusi miros proaspat de cetina. Iar ca tot veni vorba de brad am sa vorbesc putni si despre impodobitul bradului. Lumanarile si bomboanele colorate din pom au fost inlocuite astazi cu instalatii si globuri care mai de care mai luminoase si mai ochioase.
Sa mai vorbesc de zapadă si de bataia cu bulgări? Nu..mai bine nu ). Unii vad placere in a baga pe altii (mai ales fetele) cu capul in zapada pana cand nu mai au aer. Sau sa faca un super-bulgare si sa ti-l arunce direct in fata....
De Crăciun, familia se reîntregeşte. Ne reîntâlnim cu frati,surori, verişori plecati peste hotare şi luăm masa de Crăciun împreună. Astăzi însă, unii prefera cluburile şi discotecile iar masa de Crăciun este înlocuită cu mâncarea tip fast-food.
Vedeti cat de mult s-a complicat viata noastra? Cine a spus ca e usor sa traiesti? Totul s-a complicat in jurul nostru si oricat de mult ne-am stradui sa ne simplificam viata, realizam ca e greu sa traiesti simplu. Ba chiar imposibil. Craciunul, ca si altesarbatori, devine mai mult o sarbatoare comerciala decat una a familiei si a bucuriei. In final...mai e Craciunul ce a fost? Sau ce trebuie sa fie? Sau.... va mai fi Craciunul asa cum trebuie sa fie?