D-ale batranilor

“Si dupa cum oamenii, pe masura ce imbatranesc, decad si duc o viata mai lipsita de sens si bucurii, dar tin mai mult de ea si se agata cu incapatanare de vid, in timp ce tinerii plini de avant sunt oricand gata sa se jertfeasca, sa se inroleze ca voluntari sau sa se sinucida, asa si eu traiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca sa gasesc in mine puterea savarsirii unui act de curaj, de increder e si de sfruntare.” Nicolae Steinhardt in “Jurnalul fericirii”.

Cel putin o data am auzit cu totii pe batranelele din fara blocului (sau in fata portii, pentru cele din mediul rural) cum vorbesc cu inflacarare despre “când m-oi duce”, “cand n-oi mai fi”, “cand s-o termina totul”, “cand o-i fi gata” si alte formulari asemanatoare. Moarte. Alaturi de mondenitatile ieftine pe care le aud de la televiziuni si emisiuni si mai ieftine, subiectul mortii (ah, si al pensiilor+medicamentelor) este al doilea cel mai preferat subiect al batranilor. Recunosc ca nu ma pot abtine sa nu mustacesc cand le aud si vad cum se framanta sa cumpere din timp lumanari, prosoape, cani, tamaie, etc. Unele si-au proptit cartile de vizita ale diferitelor firme mortuare langa televizor, icoana, noptiera –in sfarsit, undeva “la vedere”- totul “in caz de …”. Altele, mai harnice, deja si-au tocmit gropasii, bocitoarele, clopotarii, si-au randuit meniul pentru praznic si beneficiarii testamentului. Ironie. Chicoteli.

Pana mi-am dat seama ca, de fapt, toata agitarea batranilor este perfect justificata. Tineretea  si conceptia  “eh, mie nu mi se poate intampla asta” ma faceau sa resping ideea de moarte chiar si la persoane destul de inaintate in varsta si grav bolnave desi, tocmai la aceste persoane, moartea este urmatorul lucru natural si firesc care urmeaza sa se intample. Doar ca tinerii –o categorie- si cei apropiati –o alta categorie- proiecteaza fatidicul si inevitabilul eveniment undeva in secolul urmator si nu il iau in brate pe oricand. [ Caci nimeni nu stie ziua si ceasul (..) ]. Batranii, insa, in intelepciunea lor –pentru ca este o dovada de rationalitate si sinceritate- sunt constienti de ceea ce urmeaza sa se intample si isi pregatesc cele necesare inca din timpul vietii. Pe principiul “ce e bun, e bun facut”, “o sa va prinda bine ce v-am pregatit” ei se agita, se consuma sa puna totul la punct din timp pentru … conform obiceiurilor locului. Si stiti ceva? Bine fac.

 Moartea, oricat am incerca noi sa evitam acest subiect (nu stiu de ce, dar cica e considerat un subiect tabu), este inevitabila pentru fiecare dintre noi si poate veni oricand. Sub orice forma, sub orice imprejurare. Pregatiti sau nepregatiti [din toate punctele de vedere]. Iubindu-ne sau urandu-ne. Linistiti sau zbuciumati. Cumpatati sau plini de vicii. Multumiti de viata noastra sau frustrati si cu regrete. In casa noastra sau in case straine [a se intelege “tara noastra/tari straine”]. Suntem constienti de asta dar probabil –zic, nu stiu sigur- tineretea ne face sa strambam din nas si il imbratisam pe “nu mi se poate intampla mie asta”. Cum zicea si in motto: “tinerii plini de avant sunt oricand gata sa se jertfeasca, sa se inroleze ca voluntari sau sa se sinucida” si as completa: tinerii uita sa pretuiasca ceea ce e mai frumos: prospetimea varstei, a sanatatii si, implicit, a vietii.

Raman impresionata cand le aud pe batranele cum vorbesc atat de lejer, naiv si deschis despre moarte de parca ar pleca in concediu. De asemenea si instructajul verbal -rece, dur, serios si necesar-  stinge de cele mai multe ori zambetele celor apropiati: “ pe mine sa ma imbraci cu aia si cu aia. Vezi ca le-am pregatit deja in sifonier. (…) Asta i-o dai lui X, cealalta i-o dai lui Y ca stiu ca are nevoie. Sa nu ma bociti, sa fie totul cat mai simplu si rapid. Ti-am pregatit cateva pachete pe care sa le imparti la nepoti; si vezi ca am pus bilet in fiecare!!”. -“Hai, mai mama, termina cu prostiile. Doar nu mori maine hahaha”. Iar batrana se uita lung, si tace. “Ce stiu ei?”. Indraznesc sa adaug: cu toata taria aparenta pe care o afiseaza, eu nu cred ca sufletul lor lacrimeaza. Nu cred ca nu simt frica, durere, deznadejde. Poate ca si ei resping ideea si o proiecteaza undeva intr-un univers indepartat.

Departe de a fi sinistra sau morbida, prin articolul de astazi am vrut doar sa scot in evidenta intelepciunea bunilor nostri si, in acelasi timp, fragilitatea vietii. Acum esti, acum nu esti. Acum zici ca nu o poti pati, maine o patesti. Pe tanti Ana poate o va gasi pregatita [cel putin, cu lucrurile materiale] dar pe noi … cum ne va gasi?