PIANISTUL

Salonul de oaspeţi era cufundat în lumină. Mobila, veche, strălucea în razele soarelui bland de iarnă. În colţ, pianistul se pregătea pentru recital. În faţa oglinzii cu ramă aurie, masivă, îşi aşeza cu gminuţiozitate gulerul, butonii de la cămaşă, fracul… Pantofii lustruiţi şi mişcările pline de precizie făceau ca aest ritual să fie un adevărat spectacol.
Într-un final, era pregătit. Se apropie cu sfială de pian, de parcă îi era teamă să deranjeze un monstru care dormea. Pianul, o piesă de colecţie din sec. al VIII-lea, cu influenţe ale barocului, era aşezat în mijlocul salonului de oaspeţi. Aşa că “teama” pianistului de a cânta la el era, oarecum, justificată.
Nu mai era nimeni însă în cameră înafară de el. Era numai el cu pianul. Cu aceeaşi obişnuită atenţie a scos dintr-un sertar un caiet plin cu note şi simboluri muzicale. Se aşeză pe scaun, ridică atent capacul, dezvăluind clapele albe ale pianului, îşi potrivi cu atenţie ochelarii şi trase aer adân în piept. Sfios, trecu degetele încordate pe deasupra clapelor, apăsând pe unele dintre ele aleatoriu, de parcă ar fi scris un cod secret musical.
Mai privi o dată portativul şi, relaxându-şi degetele, începu să cânte. Degetele sale păreau că zboară pe clapele pianului, acesta scoţând sunete grave,îndurerate. Pe măsură ce avansa, caietul musical era pe terminate iar melodia trecea de la o notă veselă la una tristă, de la funebru la melancolic. Pianistul devenise din ce în ce mai înfocat, se înroşise la faţă, iar transpiraţia îi curgea abundentă pe faţă. În câteva minute, trecuse de la un om calm la un om isteric, de parcă era în transă, preocupat numai de pian. Nu mai urmărea de mult portativul iar întreaga casă răsuna de cântecul său.
Ritmul devenea tot mai alert iar pianistul se ridicase în picioare, aruncându-şi cu piciorul scaunul. Stătea aplecat deasupra pianului şi cânta neîntrerupt, ca un salbatic. Era absorbit, posedat de pianul care nu îi dădea voia să se oprească. Degetele îi alunecau pe clape fără voia lui, scoţând sunete de pe altă lume. Pianistul se smuncea şi încerca să revină la o arie mai veselă, însă puterea malefic a pianului îl forţa să continue să cânte ca un nebun. Nici nu băgă de seamă când ochelarii i-au câzut de la ochi. Pianistul se contopise cu pianul său, sau mai bines pus, pianul se contopise cu pianistul SĂU, sorbindu-i toată energia şi viaţa din el. Pe măsură ce cântecul avansa, pianistul începuse să dea semen de oboseală, i se înmuiau genunchii, dar degetele nu voiau să se oprească. Trecuse rapid de la “molto allegro” la “mezzo forte”, apoi de la “piano” la “funebru”.
Cântecele păreau că sut chiar vocea pianului, care îşi spunea povestea prin intermediul lor şi al pianistului. O poveste tristă, chinuită, pe care numai pianistul încerca să o înţeleagă. Trecuseră ore bune iar pianistul, aplecat deasupra pianului, trasnpirat şi roşu la faţă, cânta cu aceeaşi pasiune ca la început. Ochii păreau că îi ies din orbite iar pe faţa lui se citea uimirea dar şi groaza. Cu o smuncitură puternică, trase cu putere capacul peste clape, punând capăt brusc recitalului. Se aruncă la pământ istovit, gâfâind ca un câine vreme îndelungată.
Se ridică la un moment dat surprindător de calm. Îsi puse ochelarii la ochi, ridică scaunul de jos şi, punându-şi caietul de muzică la loc în sertar, aruncă o ultimă privire plină de groază pianului. În clipa următoare, orologiul bătea ora 12 noaptea.