Casa, flancata de cei doi brazi imensi si batrani,
imi pare acum desprinsa din povestile strabunilor. Patrund cu sfiala pe poarta
umila ca un Voievod la Liturghie. Sentimente amestecate. Melancolie. Dor.
Amintiri cu duiumul. Trandafirii, cocotati pe o scarita, s-au inaltat pana sus
pe casa, incadrand ca o rama pictura casei batranesti. Bate vantul. Miroase a
copilarie, a vacante de vara si a … ea.
O vad si acum, pe prispa. Cu stergarul in mana, mirosind a busuioc proaspat si
a mancare. Partea din fata a casei e exact cum o stiu: straturile de verdeata,
mereu aceleasi, sunt atent plivite si ingrijite. Trandafirii pitici se amesteca
printre tufele de busuioc si menta; nici nu stii ce sa mirosi prima data.
Aleea, acoperita cu petale de trandafiri uscati, iti poarta pasii spre un alt univers,
un taram de poveste desprins parca din basme. Aici timpul parca a stat in loc
si poti sa simti anii ’70-’80 de parca ai si trait in acea perioada.
Via, tesuta printre piloni inalti de metal si sarme,
asigura umbra si racoarea pe timpul zilelor caniculare de vara. Merii, ciresii
si parul, acum mari si in plina parguire, stau ca niste soldati de piatra
pazind micuta ograda. Totul a fost lasat neatins. Totul este incremenit, de
parca cineva a dat click pe butonul “STOP” al unui film. Afara, sub cerdac,
masa este pusa. 2 farfurii de ceramica puse una peste alta; intre ele, intr-un
servet din material textil , decolorat de la vant si ploaie, este un set de
tacamuri. Totul este pregatit pentru nunta,
pentru Cina. Carligele de pe sarma
asteapta sa prinda camasile albe,
ceaunul de tuci si lingura de lemn inca mai poarta aroma mamaligilor aurii si
aburinde pregatite de atatea ori cu multa dragoste; cuibarul, desi gol, inca
mai este acoperit de pene semn ca si gainile au plecat prea devreme, uleiul in candela e abia pe jumatate
consumat. O fi suflat Fecioara in ea ca sa nu se sufoce Pruncul? Nu cred;
busuiocul de langa icoana e inca proaspat.
In casa e atat de racoare… peretii, usor scorojiti (au imbatranit si ei. Toti imbratranesc) poarta
in ei ecouri ale trecutului. Ah, de-ar putea ei sa vorbeasca . Sau poate ei
vorbesc dar nu putem noi sa ii auzim. Cel mai mult mi-a placut la biblioteca.
Un mobilier masiv, robust, din lemn de nuc, adaposteste cele mai mult ramasite
ale trecutului. E un colos, un adevarat Arhanghel care sta la Poarta si te
intreaba: “Esti sigur ca vrei sa patrunzi? Esti sigur ca vrei sa iti
reamintesti?”. Printre cartile de pe perioada comunista zac albume foto,
ceasuri vechi, timbre, carti postale, chei, manusi de piele si scrisori, toate
ramasite ale trecutului. De asta ma intreba Arhanghelul… Cartile nu sunt cine
stie ce comoara a literaturii (insa, pe vremea aceea, cand accesul la
informatie nu era atat de facil ca acum, ERA o adevarata comoara si un adevarat
tabu. Cine prindea colectia lui Jules Verne era tare): vreo cateva carti de
literatura universala, cateva de scriitori romani, comentarii la texte poetice
si proza, revista “Flacara” si “Convorbiri didactice”, iar pe ultimul rand sunt
stranse, ca aurul, caiete, abecedare, culegeri de clasa I. La ce i-or fi trebuit, habar nu am … In sertare sunt albumele foto.
Il deschid. Ah, fotografiile alb-negru din epoca de aur. Dau astfel viata la
oameni care au apus demult, ii simt,
ii aud razand sau lucrand la masina de cusut, le fac cu mana si ei imi raspund
printr-un zambet usor mecanic-crispat. Ca un film surdo-mut cu Charlie Chaplin,
personajele din fotografii imi expun, prin cateva cadre, toata povestea vietii
lor: nasterea, copilaria, prima balaceala la mare, armata, casatoria, nepotii,
declinul-batranetea, boala, moartea. Imi soptesc mereu sa nu ii uit, sa nu uit
cine sunt si sa ma rog pentru ei. Ei ma vad si imi sunt alaturi.
Inchid albumul ca nu mai pot sa vad. Ochii imi sunt
inundati de lacrimi. Dar nu sunt lacrimi-sunt
aplauzele de la sfarsitul unui spectacol bun de opera. Da. Lacrimile mele
sunt aplauzele lor pentru ca le
merita. (Of, Arhanghele, nu trebuia sa patrund iar printre amintiri). Ma
indepartez de biblioteca si ma plimb prin casa. Ma absoarbe si ma seaca de
energie prea tare. Pe fiecare masa, printre nelipsitele “mileuri”, este cate o
vaza cu trandafiri si busuioc inca proaspete ca si cum, oricand, ar primi un
oaspete important. Un sfesnic murdar de ceara topita si o lumanare stinsa luminau,
candva, imaginea unui Hristos bland care
sta la usa si bate. Pe noptiera, printre o sumedenie de acareturi, sunt
niste carti de pravila. Foile sunt ingalbenite, cu urma de degete la coltul
foilor; se vede ca “au fost muncite”. Ah, ce-i asta? O floare presata intre
foile cartii! Stia, stia ca voi reveni. E o floare albastra de nu-ma-uita…
Totul este neschimbat. Doar eu m-am schimbat. Am
crescut insa amintirile, ah, amintirile, au ramas aceleasi. Si Fecioara cu
Pruncul au ramas la fel. Icoana, atat de mult pazita si ascunsa prin pod si
crapaturi de lemne de ochii celor care nu trebuie sa o vada, este
acum singura locuitoare a casei. La o prima vedere ai zice ca domneste linistea
si chiar sinistrul. Dar nu. La o atenta inspectie ai auzi, ai simti energia
locului. Omul sfinteste locul, nu? Iar dupa ce
omul nu mai este, energia lui, sfintenia lui, este inca prezenta. Daca esti
suficient de sensibil, de atent si receptiv, inca o poti simti. Casa este mai
vie ca niciodata. J
Gata. Trebuie sa plec. Energia ma absoarbe tot mai
mult si risc sa raman blocata in trecut.
Incui tot si ies. Las in urma biblioteca, fotografiile, Fecioara cu Pruncul,
casa, curtea, merii, ciresii, crinii, trandafirii, strugurii inca necopti,
amintirile, vacanta de vara. Iau cu mine doar floarea presata de Myosotis. Va
las cu bine pana vara viitoare. Nu am sa va uit. Va
“aplaud” pentru ultima data. Pe curand.
……liniste ….
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu